﻿La șantierele de primă importanță

VORBĂ MULTĂ, IAR FAPTE...

Unul din obiectele de primă importanță din republică este combinatul de blănuri din Bălți. Reconstrucția lui e pe terminate. Se amenajază încă un mare bloc de producție. Primele două etaje, unde se vor prelucra blănurile de oae, urmează să fie date în exploatare la sfârșitul anului curent. Aici se vor prelucra 1,5 milioane de pei, adică de două ori mai mult decât în timpul de față. Vom avea, deci, de două ori mai multe mantouri de damă, paltoane pentru copii, căciuli și alte articole. Și fiecare zi câștigată pe acest șantier la construcție va da posibilitatea să sporească producția mărfurilor cerute de populație. Dar deocamdată nu poate fi vorba de timpul câștigat, ci doar de nerespectarea termenelor.

În ultimii ani la Bălți au fost multe șantiere de primă importanță. Să luăm, bunăoară, reconstrucția blocului principal al combinatului de carne. Acolo lucrau paralel montorii și cei ce
vor exploata blocul, însă nu domnea un astfel de haos, ca la combinatul de blănuri.
Aici este un jurnal, în care se înscriu reclamațiile. Intențiile au fost bune: de ce să aștepte
omul următoarea planificare, dacă poate să primiască un răspuns operativ la întrebarea ce-l interesează?
Cităm. «Când vor fi gata fundamentele pentru utilaje?» — întreabă montorii. «Fundamentele nu
sânt prevăzute în proect», — răspunde șeful de lucrări Gr. Mazur. «Când va fi enerjie electrică?». «Când vor cupla blocul în rețea», — urmiază răspunsul. Astfel de înscrieri formale se întâlnesc pe toate pajinile. Volantele săptămânale se reduc la discuții interminabile între reprezentanții diferitor organizații-comanditare și antreprenorul jeneral. Și ce folos din toată
vorbăria asta? Se stabilesc termene noi, care mai apoi se corectează...

S-au procurat peste 50 kilometri de cablu. Acesta ajunje atât pentru rețeaua interioară, cât și
pentru cea exterioară. Însă din cauza sectorului,  condus de maistrul A. Sapco, instalarea cablului se tărăgănează. Și treburile merg asemenea unui lanț: întârzierea pe un sector se răsfrânje asupra celorlalte lucrări. În afară de aceasta, șantierul are nevoe de cadre — betonieri, montori, lemnari, pe sama cărora stă un mare volum de lucrări neîndeplinite. Care-i situația pe șantier, câtă vreme rămâne până la darea blocului în exploatare, ce trebuie să facă constructorii, electricienii? Numai conducătorii sectoarelor și șefii de lucrări știu aceasta. Restul muncitornlor nu sînt informați despre sarcinile concrete, pe care le au de îndeplinit.

Trestul interraional de construcții din Bălți și antreprenorul jeneral —direcția de construcții
№ 36 (șef tov. V. Sclear) au acumulat o experiență bogată la darea rapidă în exploatare a capaciptăților de producție. Și ar fi bine, ca această experiență s-o folosiască aici, pe șantierul combnnatului de blănuri. Căci de darea lui în exploatare la termenele stabilite depinde lărjirea producției de blănuri îp republică.


ENTUZIAȘTI AI ȘTIINȚEI

Dincolo de ziduri freamătă taigaua, deșteptată din asprul somn ernatic de târzia primăvară siberiană. Pocnește lemnul și din crăpături nevăzute se prelinje subțire seva cleioasă. Prin fereastra deschisă năvălesc în sala spațioasă șoapte misterioase venind din veacuri. Siberia! Depărtată și atât de deosebită de meleagul natal. Și tocmai aici i-a fost hărăzită îndeplinirea visului purtat de suflul tinereței în decursul anilor. Localul se împle cu lume într-un foșnet vioi și zgomotos. În grupe și câte unul întră savanții. El îi privește de aici, de la fereastră. E cuprins de sfială. Îl copleșește această clădire măreață, înălțată ca un far al științei, în mijlocul necuprinsei păduri virjine. Îl impresionează adunarea doctă, în fața căreia va trebui să cuvânte. După 15 ani de căutări, cercetări, a reușit să înfrângă adversitatea, indiferența și să se facă să fie ascultat. Va reuși oare de astă dată să convingă, va învinje sau va rămâne și mai departe un izolat?
— Nu-ți voi sta împotrivă, dar ți-o spun sincer, aș prefera să aleji o altă temă. Mi-e frică să nu-ți perzi enerjia și vremea înzadar. — Așa i-a spus la început de cale omul bătrân, drag ca un tată, care se așază acum comod, privindu-l cu un  zâmbet de încurajare.
Zeci de glasuri. Ele revin din străfunduri de suflet aevia și-l fac să se cutremure. L-au urmărit o viață. În nopți de vară cu foșnet de lanuri aurii și miros de trandafiri, când obosit își întrerupea lucrul și eșia în pragul casei din satul Sofia. În nopți de iarnă, cu umbre întunecoase, când la lumina lămpii medita cu o pasiune nestăvilită asupra temei atât de draji a vieții sale.
Și iată-l ajuns aici. Sala de conferințe a filialei Academiei de Științe a Uniunii Sovetice din Novosibirsc. Anul una mie nouă sute șasezeci și trei, ziua de douăzeci și șapte mai. Adunarea savanților Țării Sovetelor în domeniul aljebrei jenerale. Ședință plenară. Raportor — Valentin Belousov. Timp — patruzeci de minute... Acest număr modest de minute prin faptul că i-a fost acordat, constituie o recunoaștere a preocupărilor sale. Privește în sală. Pe mulți îi cunoaște. Glorii ale științei umane. Iar el, tiânăr docent din Moldova, republică, care face abia primii pași pe calea științei.
Sfiala îi trecu de cum dădu cu ochii de tablă. Se concentră printr-un efort nervos și începu expunerea. În cele patruzeci de minute trebuia să demonstreze rezultatele obținute în anii de studii, să lumineze locuri întunecoase din domeniul matematicii, cu care puțini s-au ocupat în decurs de veacuri.
Reuși! Când își termină expunerea și privi în sală, simți că-l cuprinde un suflu cald. Coborî de la tribună. Imediat l-au înconjurat priviri duioase, mâini întinse, pe fețe citi bucuria pentru el și pentru propășirea științei.
În acea sară, eșind din sală, a rămas  mirat, privind împrejur. Ninjea la sfârșit de mai. O zăpadă blândă, aidoma celei din ernile copilăriei bălțene, când împreună cu Victor, fratele mai mic, fujea cu patinele spre Răut. Strânse un pumn de fulji albi și-l aruncă în dețărtare. Îi păru rău că nu-s aici foștii conșcolari din Pământeni să se desfete împreună cu această zăpadă târzie. Zburau gândurile la tovarășa dragă, care l-a susținut în anii de luptă, care a părăsit capitala și l-a însoțit, când devenise îivățător într-un sat. Ce păcat că nu-i aici să asiste la triumful lui...

Cine știe când luase naștere această suburbie denumită Pământeni? Cine a fost primul care și-a durat casă pe aici, în izolarea stepei, între satele răzlețite și târgul care se înfiripa? În de cursul anilor se adunaseră căsuțele, se rostuiau gospodăriile și a rămas această așezare nici tu sat, nici tu oraș. Iar locuitorii— nici săteni, nici târgoveți. Și le-au zis oamenii în neștire — pământeni — adică nu din cei pripășiți. Și așa a și rămas. Într-o vreme și-a clădit pe aceste meleaguri o casă Daniil Belousov, slujbaș la poșta din Bălți. Tot la poștă lucra și nevastă-sa Elena Hârbu din satul Mustață. Aici, în Pământeni, s-au născut, și-au trăit copilăria, și tinerețea Valentin și Victor. Tatăl lor Daniil Belousov nu era om cu multă carte. Dar purta pe semne într-însul un vis neîmplinit din cauza vitrejiei vremurilor, dorul de învățătură. Și de aceea își puse speranța realizării în sama copiilor. Veghea asupra lor, i-a dat la școală, le cumpăra cărți care costau scump tot cu gândul că își vor lua într-o zi zborul în cerul științei, la care el însuși râvnise o viață întreagă. Adesea, stând și privindu-i, inima i se împlea de amărăciune.
Cum pot să ajungă, — se întreba el, trezindu-se din visuri, de aici din Pământeni?.. Să-și croiască drum în viață numai prin propriile puteri. Viața e atât de grea. Numai o minune!.. Și în astfel de clipe, revenit la realitate, își ciuntea visurile. Câte odată se mulțămea să ajungă să-i vadă căpătuiți, să-și aibă fiecare meserie. Și anii treceau. Creșteau băeții, se înălțau subțirei ca tulpinile copacilor. răsădiți în jurul casei din Pământeni. Își purtau corpurile mlădioase în jocurile de pe toloaca suburbiei, în sările lunji de iarnă le sclipiau ochii de râvnă, în foiala cărților și a caetelor, treceau anii. Și poate ar fi rămas pe-a tatălui. S-ar fi adeverit visurile lui ciuntite. Dar zguduise epoca traiul tihnit al pământenilor. Își primeni viața straele și le îmbrăcă pe cele de sărbătoare. Alta deveni soarta oamenilor. Se descătușase viața, sfărâmând stavilele, care împedicau realizarea visurilor. Ca un  puhoi dezlănțuit năvăleau pământenii spre lăcașurile de știință, care abia își deschiseră porțile. Printre aceștea erau și cei doi frați. Orizonturile noi îi ademeneau, chemându-i spre tainițe ferecate. Schimbarea vieții îi găsi la vârsta visului și le dădu în mână cheile topite în farmec ale viitorului. Încă mulți ani vor trece până ce pământenii plăpânzi și modești vor apărea în lăcașurile, unde arde focul veșnic al științei, până se va găsi de cuviință să fie tălmăcit în limbi străine cujetul lor valoros, exprimat în grai moldovenesc. Vor mai trece anii. Dar venise vremea lor...

— Va putea să alerje ca toți copiii Canjea Ion din satul Ustea?
E greu de răspuns la această întrebare. Băețelul, care e numai oci, cu picioarele înfășurate în jips, pare un paj isteț din lejendă, împetrit de farmece.
— Peste câteva luni va păși. E un caz foarte greu — de osteomielită — o boală teribilă a oaselor mai ales la copii, — totuși va fi lecuit. Așa afirmă, îndrăzneț și sigur, medicul Victor Belousov. Îndrăzneala e un apanaj din vechime al oamenilor de știință. Dar în domeniul medicinii ea trebuie să fie confirmată de experiență. Altfel... Doar e vorba de viața omului.
Docentul Victor Belousov de la catedra de chirurjie infantilă a Instiututului de medicină din Chișinău își pregătește cu minuțiozitate teza de doctorat, în care preconiziază o tratare a rezultatelor osteomielitei la copii, printr-o metodă încă neuzitată în știința medicală. Caz după caz el strânje, ca un avar, o comoară scumpă, rezultatele operațiilor făcute, observații asupra copiilor bolnavi, ani de zile după intervenția chirurjicală. Roadele sînt încurajatoare și totuși... metoda nu se răspândește, nu e adoptată. Un om mai purțin pasionat de adevărul în știință demult ar fi abandonat lupta...
Fără să vrem ne apare în gând paralela. Iarăș o izolare ca și la fratele mai mare, o luptă tenace cu sine insuși de ani de zile, dar mereu siguranța adevărului, care nu te părăsește, și a victoriei, ce va să vină. E oare o soartă comună, care îi urmărește pe feciorii poștașulti din Pământeni? Nici de cum. E mărturia epocii, care, rupând zăgazurile gândirii, a așternut în fața pământenilor libertatea de a se afirma. Dar cum te poți impune în această epocă atât de cuprinzătoare, decât spunând un cuvânt absolut nou. E o cutezanță a pământenilor, dar oare nu cutezanța e meritul acestei epoci generate de Octombrie?

Dezlegările patratelor majice ale cifrelor, așa-zise cvazigiupe, în care matematicianul Valentin Belousov a cutezat să spună un cuvânt nou, iși trag orijinea din veacuri de demult apuse. Tot astfel și lecuirea oaselor, deformate la copii, se mai face și astăzi în toate țările, ținând sama de tocmelile relijiei. Se poate oare împăca gândirea descătușată cu această înlănțuire a veacurilor?
Victor Belousov n-a vrut să se împace. Dintr-o călătorie de studii, făcută la Sverdlovsc, a adus imajinea noului. Acolo el a asistat la o operație orijinală și curajoasă, care a devenit scânteia flăcării ce-l mistue până azi. ...
— Principalul scop, — spune medicul Victor Belousov, — este ca pacientul —
 copilul bolnav, să fie expus la cât mai puține dureri, dar așa cum se trata și se mai tratează și acum osteomielita, copilul era mai întâi supus la o operație de extracție a unei bucăți de os sănătos, care trebuia să înlocuiască porțiunea bolnavă. Dureri inutile. Deci operația clasică numită «autoplastica» se cere înlocuită prin alt ceva. 
Dar prin ce? 
Această întrebare a frământat multe minți luminoase ale medicinii. S-a încercat metalul, precum și alte materiale, dar rezultatele obținute erau  mediocre. Și de odată a mijit adevărul, ca întotdeauna în descoperirile de mare însemnătate, chiar alături, acolo, unde nimeni nici nu se gândea că poate fi. 
Astfel a fost antrenat într-o luptă cu forțele dominante ale trecutului tânărul medic din Bălți. Ani de zile  el a depus o muncă titanică spre ași impune punctul de vedere. Deși în curând va susține teza de doctorat, deși  a adunat cu minuțiozitate de arhivar istoric zeci de cazuri de tratament, știința medicală ezită încă să-și deschidă larg brațele.

Casa durată de Daniil Belousov în Pământeni mai stă și astăzi împrejmuită deci salcâmi bătrâni și flori proaspete. Din când în când poposesc  feciorii la  mam|a, care le urmărește de  departe zborul prin viață. Zvelți, pasionați și cutezători, aduc în liniștea odăilot tumultul tineresc al epocii. Aici, între acechti pereți, s-au plămădit primele capitole ale visurilor.
Un om îmbrăcat în alb deschide cu o mișcare enerjică ușa sălii de operație, își scoate bonega și-și șterje picăturile mari de sudoare ce-i îmbrobonează fruntea. Privirea-i dură, oțelită urmărește căruciorul, pe care e întinsă ca o mumie copila bolnavă. El întâlnește privirea fixă și întrebătoare a ochilorei și-i zâmbește. Face un pas în coridor și i se încrucișază privirile cu cele iscoditoare ale părinților copilei. Ce examen strașnic, de conșitiință sînt aceste priviri! Ce furtuni dureroase bântue liniștea ochilor! Dar el ridică ochii senini, în care se oglindește siguranța și forța. Drumul către oameni a fost găsit.

E greu să culeji concretul din multiplicitatea abstracțiilor matematice mânuite de savantul Valentin Belousov. Dar palpită în  sobrietatea calculelor pasiunea întrejii omeniri. Fiecare problemă rezolvată aduce oamenilor binefaceri cu durată de veacuri, ușurează truda jenerațiilor. Din timpuri, când istoria omenirii se perdea într-o nebuloasă existență a veacurilor, matematicienii au foet considerați maji și înțelepți, au stat la leagănul culturii și civilizației. Iaf aItăzi, în secolul când se asaltează stețele, ei sînt și mai prețuiți. Și pământeanul nostru s-a învrednicit de a fi un creator al adevărului. În universitățile Statelor Unite ale Americiii, vechi citadele ale științei, la adunările din Europa ale corifeilor înțelepciunii, el își poartă modestia, împărtășind celor prezenți glorioasele isprăvi ale științei sovetice.
Au însurit câte oleacă băeții poștașului din Pământeni. Le-au devenit mai dure trăsăturile feții în lupta și munca de  ani de zile. Dar le scânteiază ochii și statornic e zâmbetul cutezător, ce luminează fețele. Mai tineri1 ca oricând pășesc pământenenii, mereu spre culmi, mereu spre culmi.

